★ ★ *

— Eşti gata, surioară ?

— Gata, surioară.

Odaia scundă, mirosind a pămînt, în care pîlpîie doar lumina candelei răspîndind umbre tremurătoare pe pereţii spoiţi poate de sărbători, ar fi ospitalieră şi tihnită dacă Voica Ilinca n-ar simţi spaima Voliei. Au trecut doar cîteva ceasuri şi s-au legat strîns, minţindu-se una pe alta, s-au legat în virtutea unei destin comun, nu de puţine ori tragic. Voica Ilinca o iubeşte pe Volia pentru că nu s-a temut să-şi urmeze tatăl, necăutînd protecţia unui bărbat, rămînînd singură să înfrunte toate primejdiile care înconjoară o femeie frumoasă, oricum bogată faţă de majoritatea insularilor, gata să-şi răzbune dragostea înşelată prin moarte. Volia îşi pune masca. A fost un ceas în care au foşnit fustele creţe ale ospătăriţelor şi ciobăniţelor Voliei, în care odaia din faţă s-a umplut de şoaptele lor atîţate, de chicote şi rîsete ucise în poala fustelor, pentru că Volia, aşa cum a sfătuit-o, le-a pus să-şi facă măşti, poruncindu-le să o urmeze pretutindeni cînd va porni dansul şi cînd se va arăta prietena ei Calypso. Cînd Volia a spus ..prietena mea Calypso venită de peste mare", fetişcanele au bufnit în rîs, Voica Ilinca a auzit palmele hangiţei lucrînd harnice spinările fetelor, chicotele n-au încetat ba mai tare s-au auzit şi una dintre neruşinate (Elena le-a spus, din gelozie) a întredeschis uşa să-l vadă pe voinicul care i-a vrăjit dintr-o privire pe spaima hanului, ţapul Osman şi pe spaima lor, Volia, stăpîna. Voica Ilinca şi-a însăilat planul destul de vag. Oricum, Achile Panaiotis nu trebuie să cadă în mîna lui Yusuf bey. Dimpotrivă, acest Yusuf bey va trebui să cadă în mîna ei, împreună cu Mihailos, împreună cu Ioanidis... Au venit lăutarii. De afară se aude zbîrnîitul unei cobze.

— Să mergem, Calypso !

— Să mergem, Volia !

Voica Ilinca simte un fel de sfîrşeală care-i moleşeşte tot trupul. Cerul gurii i se usucă. Cum să danseze în faţa atîtor necunoscuţi ? Şi de ce teapă ! Şi cine ?... Dacă era „el", ar fi dansat numai pentru a i se dezvălui femeie. Toată ţesătura intrigii ei i se pare prostească şi fără nici un folos. Prostească şi fără nici un folos urmărirea lui Mihailos.

— Surioară ! Te temi ?

Voica Ilinca îşi scutură părul roşcat tuns scurt, pe care şi 1-a zbîrlit cu pieptenul, să pară mai lung şi mai femeiesc... „Măcar să nu mă fac de rîs", îşi spune şi intră vaî-yîrtej în sala mare a hanului, urmată de Volia şi de cîrdul fetelor care-i bat în tamburine şi dairale. Rămîne o clipă nemişcată în mijlocul sălii luminată de patru lampioane nenorocite cu ţiplă verzuie. Revede într-o fulgerare grădina-locantă a Loredanei Brocca, gineceul cu havuz, teraşa pe care femeia a dansat, măştile spectatorilor şi spectatoarelor, lampioanelor, pergola şi-o. mînie surdă o îmbujorează sub mască. Este desculţă, se stăpîneşte şi deodată vede şi aude totul cu o limpezime stranie. Vede feţele ciufute ale mateloţilor întoarse spre ea, cu un fel de mirare tîmpă. îl--vede într-un colţ umbrit pe omul cu picior de lemn trăgîndu-şi legătura de cap pe frunte. Vede tîrgoveţii la masa lungă care ocupă tot peretele din stînga, vede ţăranii, pescarii, pescuitorii de bureţi, vede neguţătorii, aude zvonul de glasuri, murmurele, şoaptele, vede o mască făcînd plecăciuni caraghioase şi poftind în sală pe cei de sub aplecător, aerul este greu, zăcut, miroase urît a bărbaţi năduşiţi, a vin şi a carne de capră, bate o dată în daira, îi scutură mahmudelele şi ştie pe loc ce are de făcut în clipele care vor urma.

* *

Carastan Ochi Ager a fost în tîrg şi-a găsit un loc bătut de soare pe treptele bisericuţei, a tras un pui de somn cu traista pusă căpătîi şi, cum a asfinţit soarele, s-a întors la han, luîndu-se pe urma unei cete de pescari îmbrăcaţi în straie de sărbătoare, unii purtînd ilice negre peste cămăşile albe. Pescarii spuseseră că de multă vreme n-au mai acostat în port trei corăbii mari în aceiaşi zi, că başcîrcaşul Constantinos s-a lăudat că în astă-seară dă de băut la toată lumea cîtă va fi în hanul „La Pisica de mare", că fraţii Panaiotis ar fi rostogolit pe masa Voliei căpăţînile beyului, serdarului şi cadiului, vîrfuindu-le cu căpăţînă blestematului de Ayaz, care ani de zile i-a sărăcit, luîndu-le nu zeciuială după lege, luîndu-le două părţi din trei, iar în zilele slabe, scuturîndu-le năvoadele iară milă. Că hangiţa se mărită cu un căpitan de corabie, pe care-l ascunde la ea de trei săptămîni. — Poate ăla de stă tupilat în baia Geras, a spus careva... — Poate !... Că Achile Panaiotis este un adevărat bărbat, care nu rabdă jugul... vorbeau fără fereală, era între ei şi-l preţuiseră din ochi ca pe unul de-al lor. Ajuns la han pe înserat, s-a tras la umbrarul pentru dobitoace, făcîndu-şi de lucru pînă cînd a auzit zbîrnîitul cobzelor, răguşeala înaltă a cimpoiului şi zornăitul dairalelor.

Carastan Ochi Ager iese din umbrar ducînd în cîrcă propriul lui sac. Taie curtea pieziş, ajunge în spatele hanului, intră în umbra grajdurilor şi se strecoară aproape pe brînci, în cel dintîi staul care miroase iute a capră. Vede ochii lucitori ai animalelor. Caprele stau culcate. Se opresc o clipă din rumegat. O umbră ţîşneşte spre el. Un ţap mare, negru, care se împoncişează cu capul lăsat în jos, tropăie, Carastan ştie din pruncie obiceiul lăudăros al ţapilor negri, îl ţîţîie printre dinţi şi-l scarpină între coarne. Stă o clipă nemişcat. Undeva, în alt staul, se aud şoapte. Ciuleşte urechea.

— Numai blestematul de mus îl vrăjeşte. Ţî-am mai spus-o.

— Ce veste îmi aduci ?

— Stăpînul vrea să te vadă cu ochii lui.

— Şi semnul ?

— Nu mă întreba pe mine. Du-te la umbrar. Este acolo un catîr fără şa şi fără frîu. Ia-l de-o ureche şi scoate-l in drum. Încalecă-l şi lasă-l să te ducă. Asta e porunca.

— Minţi.

— Vezi că-ţi scot maţele. Te du şi lasă-mă să petrec..: He, he... Astă-seară e petrecere mare la noi.

Se aude o bufnitură. Gîfîitul aţîţat al unor bărbaţi care se luptă muteşte.

— Minţi, cîine ! Dacă mişti, îţi tai beregata şi-ţi beau sîngele.

Carastan recunoaşte glasul lui Ioanidis. îl ţîţîie pe ţap, iese, se prelinge pe sub umbra streaşinei spre staulul vecin. Poate staulul unde se ţin caprele cu iezi. Staulul are portiţa întredeschisă. Ţapul i se ţine de urmă. Este un întunerec lăptos în care îl vede pe Ioanidis călare pe un bărbat răsturnat cu faţa în aşternutul puturos de pe jos. Ioanidis îi ţine aceluia lama jungherului în ceafă.

— Vorbeşte, ori mori.

— Mor şi dacă vorbesc şi dacă nu vorbesc.

— Vorbeşte ori îţi scot ochii.

Ioanidis îl apucă pe cel de jos de chică. îi trage capul pe spate.

— Pe Maica Domnului, şopteşte omul cu o spaimă de moarte.

— Cine trebuia să vină ?

— Cel cu piciorul de lemn.

— De ce te-ai prefăcut că mă crezi ?

— Să-l vestesc pe stăpîn.

— Unde trebuia să mă prindeţi ?

— în umbrar.

— Cîţi sînteţi ?

— Trei !

— Minţi !

— Pe sufletul Maicii Domnului, nu.

— Dacă m-ai înşelat, cerşetor vei fi pînă ai să crăpi... Unde este musul ?

— În odăile Voliei. îmbrăcat în femeie. I-a răsucit minţile. A vrăjit-o. Cum l-a vrăjit pe Osman. Auzindu-şi numele, ţapul behăie uşor.

A scăpat, spune cu spaimă cel trîntit jos... Ioanidis ascultă, întorcîndu-se pe jumătate spre uşă. Ţapul scărpinat între coarne începe să rumege. Carastan se culcă lîngă ţap,

— Dă-mi viaţa şi-ţi dau taina !

Carastan are o clipă de şovăială. Musul este aici. Jupîniţă. Inima lor. Ioanidis este aici. Pe cine vinde şi pe cine cumpără Ioanidis ? Şi ce trebuie el însuşi să facă ?

— Jur-o pe inima maicii tale. Omul tace.

— Jur-o, sau jur că...

Poate că i-a vîrît vîrful jungherului în coada ochiului. Beţivanul Ioanidis. Flecarul Ioanidis. Pehlivanul Ioanidis. Aproape că nu-i mai recunoaşte glasul tăios şi poruncitor.

— Pe inima răposatei, icneşte omul.

— Ascult.

— Este o galeră ascunsă după insula Mardalic care vă aşteaptă. Alta în baia Makris Gialos.

— Reisul ?

— Dumnezeule, se tînguie omul.

Se vede că Ioanidis îl scurmă cu vîrful lamei.

— Ulus-maltezul.

— Cum o va şti ?

— Prin porumbei.

— Cum o chamă pe fata cu care-ai plecat ?

— Elena.

— Dumnezeu să aibă milă de tine, dacă un singur cuvînt ţi-a fost în vînt.

Carastan se tîrăşte pînă-n portiţa staulului. Ioanidis îl cetluieşte pe om, legîndu-i mîinile la spate. Ii leagă gura cu basmaua albastră.

— Dacă mişti, te aude ţapul, mormăie Ioanidis şi iese, aplecîndu-se.

În clipa aceea Carastan îi pune jungherul in beregată şi-i face semn să tacă. De la han vin strigăte sălbatice de „bravos".