* * *

Căpitanul Radu Nanu Păcurar se acreşte, spunîndu-şi că astăzi se află într-o zi nefastă. Oamenii lui El Mer nu s-au jucat nici cînd l-au prins, nici clnd l-au legat.. Dar dacă în locul străjilor lui El Mer, care au avut porunca să stea pitiţi şi să lase drum slobod celor doi pescari, unul cu năvodul pe umăr, celălalt cîntînd din fluier, ar fi fost alte străji, potrivnice lui ? Toate i se trag de la tartoriţa căreia ii duce o grijă vecină cu spaima. Care este puterea lui de a pătrunde în conştiinţa oamenilor, ce fel de intuiţie are, dacă o zgîtie crescută sub ochii lui şi un matelot care-l slujeşte de cinci ani ca Ioanidis, au rămas pentru el taine închise, poate mai închise decît oamenii şi întîmplările de £»cum două veacuri ? !

— Planul tău ar fi fost bun, fiule, dacă după plecarea ta n-ar fi aruncat ancora Rechinul albastru, spune domol Hida37et Riza Han, venit călare, cu straja trupului său, pe caii închiriaţi de la menzinhaneul împărătesc, casa de poştă pentru olăcarii şi funcţionarii imperiali... înţelepciunea şi raţiunea să te stăpînească înaintea mîniei şi a urii...

— Deci, Rechinul albastru este în port, spune alb căpitanul Păcurar, stăpînindu-se din răsputeri să nu sară în apă, să ajungă la ţărm şi ?...

.— Dacă socoteala reisului Păcurar cu Rechinul albastru este tot atît de încărcată precum este socoteala mea, spune El Mer, atunci...

— Atunci nu ne vom abate de la lucrarea noastră cea de obşte, pentru răzbunările, urile şi socotelile fiecăruia dintre noi, fie că^acestea s-au născut din moartea cumplită dată celor dragi inimii noastre, fie că s-au născut din umilire, trădare sau înşelătorie. Priviţi măreţia cerului şi întoarceţi-vă la esenţă !

Căpitanul Păcurar vede pe uşa larg deschisă o kioş- kului cerul îndepărtat, solemn, plutind în albăstriul translucid al crepusculului, cerul în care străluceşte verzui Venus, în care cele dintîi stele îşi fac apariţia punînd între el şi ele spaţiul sălăşluit de veşnicie şi înţelepciune.

Are o clipă de rătăcire în atemporal, în altă linişte serenă si meditativă, apoi, dureros, revine la el însuşi.

Lucrarea noastră cea de obşte începe cu stîrpirea răului oriunde-l întîlnim, o, zahid. Zarfa reis mi-a robit trei din cei mai buni mateloţi. El a pus foc contuarului nostru din Ikaria. El a prădat corabia casei noastre Libelula pe cînd făcea cabotaj între Karabiga şi Erdek.

— Ştiu, căpitane. După cum ştiu tot ce face pentru ca dregătorii să-şi piardă miriţile prin afion. După cum ştiu cum lucrează la surparea celor mai vajnici şeici, coru- pîndu-i prin femei, prin afion, ori aţîţîndu-le patimile mîrşave, ori lăcomia, ori setea de putere. Să ne întrebăm dacă acostarea Rechinului albastru este întîmplătoare sau dacă ea este una din mişcările de şah ale duşmanilor noştri.

— Hidayet Riza Han are dreptate, căpitane, spune El Mer.

— Să ne întrebăm toate astea, făptuind. Nodul se leagă la hanul „La Pisica de mare", Nu ştiu în ce chip. Dar se leagă acolo. Unul sau mai mulţi din oamenii mei, xx\a vînd. Mi-am lăsat un privighetor la han. Mă tem pentru fata părintelui meu de suflet, care, în nesăbuinţa tinereţii, s-a dus acolo într-un scop străin şi necunoscut mie. Locul meu este acolo.

— Al nostru ?

— Acolo unde vă cheamă credinţele şi juruinţele.

— Te vom veghea, fiule, spune încet Hidayet Riza Han. Ia calul cu care-am venit. Omul meu de arme te va însoţi, aducîndu-mi calul. Arată-i acest semn şi ţi se va supune. Simt că eşti aici numai cu trupul.

Bătrînul îşi scoate punga de piele pe care o poartă la brîu. îi dă o mărgică din chihlimbar.

— Trimite-ne veşti. îţi vom , trimite veşti. Du-te !

Căpitanul Păcurar se smulge greu din atmosfera de linişte a kioşkului, atmosferă înstăpînită o dată cu sosirea venerabilului Hidayet. Poate din pricina prea îndelungatelor meditaţii, poate din ruperea echilibrului firesc dintre meditaţie şi faptă, dintre oratoria despre fapta şi fapta propriu-zisă, se întîmplă de pe acum, vizibil, ruina imperiului clădit pe faptă. Resorturile interioare care au azvîrlit în istorie triburile seldjucizilor şi osmanilor s-au destins într-o lucrare uriaşă : cucerirea Constantinopolului. Cel din urmă val al efortului a ajuns sub zidurile Vienei, în Egipt, la Damasc. De atunci a început declinul. Şi acum. la nici două veacuri de la efortul gigantic, începutul ruinii. Barca de la Ayşe îl depune la ţărm. Ştie semnalul de recunoaştere pentru străjile lui El Mer. Un şuierat uşor ca de viperă aţîţată. Doi oameni răsar din întunericul străveziu. Le porunceşte să-l ducă la cai. Oamenii îl iau la mijloc: Poteca este rîpoasă, mărginită de pini şi stîncL Caii sînt culcaţi într-o surpătură. Arată mărgică. Omul învăluit în pelerină o pipăie cu buricul degetelor, apoi o vira în propria lui pungă.

— Porunceşte, stăpîne ! şopteşte.

Căpitanul Păcurar scoală caii plescăind din limbă, după obiceiul călăreţilor nomazi. Urcă poteca trăgînd calul de frîu. Ajuns în drumeag sare în şa şi porneşte în galop spre Mitilini.