* * *

Căpitanul Radu Nanu Păcurar dublează o stîncă uriaşă, semănînd eu un cavaler împlătoşat, purtînd coif. In clipa cînd lasă stîftca în pupa bărcii şopteşte : „încetaţi. Ramele în barcă," Surpriza il ameţeşte, în prova bărcii se deschide un golf în formă de sac. In tribord la cîteva braţe, nu mai multe decît lăţimea unei corăbii mari, gura golfului este închisă de o stîncă aidoma celei pe care "a dublat-o. Un fel de monolit — poate jura că este sculptat de mîna omului, reprezentînd alt cavaler împlătoşat şi încoifat, totul în linii drepte, răspîndind o lumină palidă, verzuie, ca şi cînd porozităţile stîncii ar fi fost umplute cu fosfor. Tot în tribord, chiar pe creasta falezei abrupte, zidul de incinta al monastirii flancat de două turnuri de pază şi dominat la mijloc de o clopotniţă înaltă, sumbră, probabil clădită din piatră. Din prova spre babord se ridică din mare un fel de d!g alcătuit din stînci, iarăşi poate jura că sînt lucrate de mîna omului. Un curent destul de puternic derivează barca spre stîn- cile acelui dig, curent cu atît mai inexplicabil cu cît după toate regulile curenţilor marini, sensul lui' ar fi trebuit să fie de la larg spre fundul golfului şi din fundul golfului. deviat de faleză, curentul să revină la larg în lungul falezei, care în tribord înaintează în mare printr-un pinten de stînci haotice. Curentul face un fel de auafor lin care prinde barca şi o răsuceşte cu pupa spre pseudo-dig astfel încît căpitanul Păcurar vede acum pe stînga mo- nastirea şi pe dreapta gura golfuleţului şi nava Libertatea pe un aliniament care ar uni trei puncte : clopotniţa, vîrful coifului cavalerului de piatră şi probabil bompresul navei. Nu-şi termină bine consideraţiile cînd iată, Libertatea dă semnalul ştiut. Un felinar alb, un punct strălucitor se ridică în noapte spre cer. Rămîne suspendat între stele şi mare, proiectat pe faldul de catifea neagră argintie a nopţii, pînă numără la zece. Coboară repede, filat de o mînă măiastră. Barba Gore nu se joacă cu poruncile, după care se ridică din nou. rămînînd fixat la catarg. Ca într-o piesă de teatru, pe zidul monastirii apare lîngă fiecare turn cîte-o lumină albă. Luminile albe se mişcă una spre alta în lungul crenelelor, deci acolo este o punte de rond, sau mai curînd o strapontină pentru trăgători pentru că, acum, vede clar umbrele celor doi purtători de fanale abia depăşind crenelele — oamenii ţin felinarele ridicate deasupra capului — şi ritualul prevăzut în Registrul 7 „Steaua Alcor" se împlineşte aidoma. Felinarele se apropie lent. Se lipesc unul de altul arun-

275

18*

cînd pe ziduri pete de lumină tremurătoare. Căpitanul Păcurar numără pînă la zece. Felinarele se depărtează spre extremităţile zidului. Cînd ajung lîngă turnurile de pază coboară şi dispar în spatele zidului. Căpitanul Păcurar are senzaţia golului de informaţie în care se prăbuşeşte. Nava şi-a semnalat prezenţa, cerînd cale liberă. Golful care nu se vede din larg, este cunoscut de căpitanii Casei Salvaresso, sau numai de cei aleşi, sau numai de Lucio Salvaresso. De la uscat s-a dat liber pentru manevră. Este o ipoteză. A doua ar fi ca de la uscat, identi- ficîndu-se nava, o barcă să iasă la larg spre a remorca nava în golf, cu atît mai mult cu cît briza de la uscat nu este favorabilă manevrei cu vele. Căpitanul derulează fulgerător raţiuni-imagini. „Vede" clar cea mai nouă navă a Casei Salvaresso, galiota Mehmed, care se întorsese la Istanbul la 7 mai (ce curios, din nou îi apare pe retină cifra 7) venind din Rhodos. Crezuse că Lucio Salvaresso şi-a construit o galiotă spre a urca Dardanelele singur, fără ajutorul hairactarelor — navele remorcher vîslite de vîslaşi plătiţi — chiar dacă Casa Salvaresso îşi are hairacterele ei atît pentru Dardanele cît si pentru Bosfor. Iată de ce are nevoie Lucio Salvaresso de o galiotă. Indiferent de vînt şi de starea mării, poate intra cu ramele în acest golf al tainelor... De la monastire izbucneşte brusc dangătul subţire al unui clopot. Apoi o toacă mărunţeşte des liniştea nopţii, tulburată doar de vuietul surd al de- ferlanţilor,- plutind ca un alter-ego sonor al insulei, undeva în noaptea înstelată.

— Căpitane, şopteşte Jean de Mirande... Stîncile !

— Domnia ta, un hairactar, şopteşte Meimărunt.

Se întîmplă simultah două lucruri dintre care unul i se pare căpitanului ca aparţinînd miracolului. De sub faleză, chiar de la verticala monastirii, ţâşneşte în golf un fel de mahună vîslită puternic, scoţînd mustăţi de spumă de sub etravă. Una din ipotezele lui se confirmă. Cum va reacţiona Barba Gore care cunoaşte parola şi răspunsul, cum va manevra în golf, cum se va lega la cheu, dacă există un cheu, nu se nelinişteşte. Pînă cînd va ajunge hairacta- rul la navă, pînă se vor da parîmele de remorcaj, pînă convoiul va intra în golf, va trece aproape un ceas. Faptul care ţine de miraculos se întîmplă, îl trăieşte, îl

276"

înspăimîntă. Atît cît îl poate înspăimînta ilogicul. Curentul îl apropie din ce în ce mai repede de ana din stîn- cile digului. Digul este discontinuu. Locurile goale dintre stîncile cioplite (se încăpăţînează să le considere cioplite) nu sînt mai mari decît un braţ. Încearcă să guverneze după legile mersului cu pupa înainte. Cîrma nu răspunde. Se răsuceşte fulgerător şi vrea să preîntîmpine ciocnirea cu stînca. Se apleacă mult peste bord. împinge puternic. Are senzaţia de necrezut -că stînca cedează presiunii şi reculează. Desigur o senzaţie falsă, barca a reculat împinsă puternic. Dumnezeule mare ! Sub ce unghi a Văzut ei golurile dintre stînci ? Pentru că golul în care-l antrenează curentul este atît de larg încît barca trece foarte iute printre stînci, parcă ar fi aspirată de un ana- for puternic — o clipă îi revin în minte poveştile cumplite ale mateloţilor cu balaurul mărilor, povestea chitului înghiţitor de corăbii, poveştile marilor anafoare tropicale, care aspiră corăbiile fie în fundul mărilor, fie în nori — se crispează pe cîrma absolut inutilă şi vede din nou cum stîncile se apropie ca şi cînd ar luneca pe rotile nevăzute, spunîndu-şi că este o iluzie optică cfatorată modificării unghiului sub care vede deschizătura. Barca se află într-o baie circulară de la care porneşte drept spre faleză un şenal rectiliniu, mărginit pe stînga de stînci monolitice de aceleaşi dimensiuni şi pe dreapta de digul amintit. Dincolo de dig se aude plescăitul ritmic al ramelor, scîrţîitul strapazanelor şi un glas dogit care spune într-o levantină italienizată :

— Stăpînul a trimis un pînzar... O să ne cocoşăm trăgînd la rame !