* * *

Baronul Lo,uis de Vic-Fezensac îşi execută planul din clipa în care vede semnalul dat de la Libertatea. Lumina albă ridicată la catarg pare să aibă puteri magice asupra monastirii cufundată în cea mai deplină linişte. Un clopot bate mai curînd alarma, decît o chemare preacuvioasă, secondat de răpăitul milităresc al toacei. Este momentul ales ca, împreună cu tot detaşamentul, baronul sâ coboare malul priporos chiar sub zidurile înalte ale monastirii, clădirea făcînd corp comun, pe latura dinspre deal, cu zidul de incintă. Ajuns la piciorul de piatră al zidului, intrat în umbra lui, baronul constată că nu se află departe de colţul fortificaţiei, dincolo de care se vede marea. Se prelinge pe .lîngă zid în partea opusă, cu atît mai grăbit cu cît în curtea monastirii se aud glasuri, paşi, bocănituri, un ansamblu de scîrţîituri, tusete, tîrşîieli ; oricum, zgomote necuvioase şi lipsite de pioşenie. Cînd ajunge la colţul zidului de incintă dincolo de care se vede un fel de glacis — o padină orizontală perfectă pentru a se trage focuri încrucişate împotriva unui atacator venit din interior în formaţie de asalt — se opreşte alarmat de ţăcănitul îndîrjit al unor potcoave izbind cal- darîmul, ţăcănit însoţit de un nechezat gros şi încăpăţînat de catîr şi Milledieux, de un glas care proferă cele mai scîrbavnice înjurături într-un amestec curios de provensală, dar cu accentul inimitabil din Roussillon, mai exact din acel loc fermecător care se numeşte Perpignan. Frapat de acest mister lingvistic şi existenţial, un provensal, poate chiar, un marsiliez şi un perpignanez în acelaşi timp, înjurînd de mama focului un catîr într-o mo- nastire din Rhodos — baronul îşi dă seama în ultima clipă, cu ochiul lucid al militarului de profesie, că ime-' diat după colţ, la numai cîţiva paşi, se găseşte poarta ce- tăţuii pentru că acolo conduce drumeagul venit dintre clinele dealurilor, că în dreapta şi stînga drumeagului cresc în voie boschete de tamarişti şi buxuşi, de hybiscus şi de palmieri ornamentali, ceea ce înseamnă că uscatul nu pune cetăţuii eclesiastice prea multe probleme de apărare, că poarta se va deschide pentru a lăsa să iasă pe compatriotul lui necunoscut şi obiectul injuriilor lui pline de piper, după care, firesc, se va închide cu zăvoarele şi că acel compatriot este un curier care trebuie să vestească, undeva în interior, sosirea navei. Fulgerător, baronul se prelinge după colţ, trece între tamarişti şi zid, depăşeşte poarta mergînd aplecat să nu fie văzut cumva printr-un ochete deschis şi în cîteva secunde, oamenii lui sînt aşezaţi pe două buchete de ambele părţi ale porţii din seîndură placată cu bucăţi din tablă de fier. întrezăreşte sau intuieşte că unii dtin luptătorii iui îşi

278"

pregătesc saulele şi călu^ele. Papamarkos a rămas în stînga porţii. Aude zăvoarele. în poarta principală pentru harabale se deschide o portiţă. Pe acea portiţă iese de-a-ndaratelea un ins care poartă un fel de îmbrăcăminte ienicero-călugărească şi pe cap un potcap pe jumătate monahal, pe jumătate soldăţesc, de o culoare atît de ţipător portocalie încît pe baron îl pufneşte rîsul. Insul trage cu disperare de nişte frîie de frînghie şi blesteamă în continuare gloaba netrebnică,' bună numai să-şi dea pielea cizmarului împieliţat care-l slujeşte pe Satana ; plămadă a iadului, patruped de o mie de ori blestemat... Cînd insul spune „de. o mie de ori blestemat", baronul îi face semn lui Papamarkos care ţîşneşte cu echipa lui pe portiţa deschisă şi baronul pune stiletul în ceafa curierului furios, şoptindu-i în pipărata lui limbă maternă, ori poate paternă :

— Ingeraşule, închide-ţi pliscul ! Haide, băiete ! Curaj ! Arată-i tatălui tău cum te-ai instalat în acest lăcaş al

domnului, renegîndu-ţi credinţa...