* * *

— Ce senzaţie stranie, şopteşte cavalerul Jean de i Mirande la urechea fratelui său Pierre de Mirande... Dacă n-ar fi liniştea asta absolută, aş crede că o mulţime de explozii prăbuşesc stîncile în canal.

— Se modifică unghiul sub care vedem' stîncile, răspunde în acelaşi fel cavalerul Pierre de Mirande... Oricum, căpitanul cunoaşte locurile perfect. Manevra de a

scăpa de mahună a fost magistrală.

*

* *

Căpitanul Radu Nanu Păcurar urmăreşte atent ron- doul de 360° pe care-l execută barca într-un fel de bazin rotund, ca şi cînd o forţă magnetică de mare intensitate ar fi determinat rondoul spre a-i fixa prova pe un nou curs. Direcţia şi sensul curentului nu se pot explica altfel decît printr-o lucrare ingenioasă a anticilor, poate atunci cînd Rhodosul a făcut parte din Liga ioniană, arhipelagurile şi coasta egeeană a Asiei Minor devenind un centru al matematicienilor, filozofilor şi artiştilor. La urma urmei, minţile care au conceput şi executat în Rhodos una din cele şapte minuni ale lumii vechi, de ce n-ar fi conceput şi executat un sistem de drenare într-un canal, care să conducă la un loc secret de acostare, cu atît mai necesar cu cît în aceste ape s-au rezolvat cu armele marile conflicte ale acelor timpuri. Oare nu aici s-au înfruntat flotele persane, sub comanda lui Conon atenianul, cu flota spartană şi dacă bătălia decisivă s-a dat mai la nord, n-a servit Rhodosul drept pivot al acelei bătălii de la Cni- dus ? Şi numai asta ? Constată că firea lui raţională, obişnuinţa cifrei, îl obligă să privească întîmplarea într-un lanţ cauzal, într-o conexiune care spre mirarea lui devine istorică. Adică se detaşează de clipă, se detaşează de el însuşi, sau mai curînd de unul din cei care-l sălăşluiesc, mai precis de cel care stă la eche, spre a se aşeza nu undeva în spaţiu — asta-l contrariată, este un om al spaţiului, al dimensiunilor spaţiale — ci undeva în timp şi din nou este contrariat, pentru că şi acest timp nu este timpul lui obişnuit, cel al succesiunii, ci un alt fel de timp care, foarte curios, integrează spaţiul după o formulă matematică necunoscută — un fel de timp-spaţiu sau spa- ţiu-timp în care toate evenimentele coexistă, el însuşi

280"

fiind părtaş la evenimente. înainte ca acel care se detaşase «e cîrmaciul bărcii să se explice, viteza curentului creşte vertiginos, dincolo de explicaţia logică dată de faptul că oereţii- canalului se strîmtorează. Aude strigătul slab al fetei de la prova. Barca este proiectată într-un perete stîncos care se ridică perpendicular pe firul canalului. Vrea să strige : „Săriţi în apă". înainte de a deschide gura, barca este absorbită într^o grotă a cărei arcadă se deschide brusc deasupra apei, arcadă pe care probabil n_a văzut-o din pricina vîslaşilor. Este o trecere de la întunericul difuz al nopţii la o lumină difuză, fosforescentă, ca aceea emanată de stîncile-războinici pe care le dublase la intrarea în golf. Un contracurent anulează curentul principal. Bolta grotei are amploarea bolţilor de la catedrala Sfînta Sofia. Barca se răsuceşte uşor, conform aceluiaşi principiu necunoscut şi într-o derivă lină se lipeşte de un debarcader. Căpitanul Păcurar pipăie materialul elastic al debarcaderului şi el răspîndind o fosforescenţă stranie. Nici lemn, nici metal. Mateloţii sar pe debarcader. Amarează barca la un fel de babale de o formă necunoscută.

— Iată-ne ajunşi, căpitane, şopteşte cavalerul Jean de Mirande... Ce ordine dai ? !

Căpitanul Păcurar are senzaţia că grota uriaşă este umplută cu stupă care absoarbe orice sunet. Grota nu are nici un fel de acustică. Cuvintele cavalerului nu au nici măcar rezonanţa firească pe care o au în aer liber. Mai mult. Nu numai că nu au nici un fel de reîttanenţă. Par că nici măcar nu au fost rostite.