5

Pînă în clipa ACEEA, căpitanul Păcurar avusese senzaţia dedublării. A existenţei lui simultane în planul unui prezent imediat şi al unui prezent absolut care însuma Prezentul imediat şi trecutul, pentru că, în clipa cînd s-a Smdit la bătălia navală de la Cnidus, nu numai că a văzut

281"

flotele spartana şi persană manevrînd in largul insula Nisyros — intre aceasta, peninsula Reşadiye şi inauu Kos — într-o fracţiune de secundă a văzut valurile rxi\c{ stîrnite de briză, a auzit scîrţîitul lopeţilor, ritmul rapij bătut pe tobe de şefii de echipaj, a cuprins întregul fl0_ telor venind la pintenare şi abordaj, dar s-a văzut pe însuşi în turnul de luptă din prova navei spartane, care curios, purta numele ghicitorului Mopsus, el însuşi, In sensul total al cuvîntului, adică nu un spartan, ci un Păcurar din munţii natali ai Vlahiei Mici. Nu ştie cînd a intervenit clipa ACEEA. Ştie doar că grota avea, corect ar fi să spună „are", două deschideri. Ca una din deschideri in penumora căreia a văzut primele trepte săpate în stîneă indicînd o scară în spirală se deschidea în partea opusă debarcaderului şi ca a doua deschidere, semănînd cu o gură de horn, se alinia cu ţărmul subteran al grotei. Că a răspuns întrebării cavalerului Jean de Mirande, po- runcindu-le să-l aştepte din recunoaşterea pe care o va face, pînă atunci lnînd un repaus de arme, să studieze grota şi lumina ei neobişnuită.

Voica Ilinca se afla lîngă el. Lăsase pelerina la barcă şi în lumina verzuie părea un matelot tînăr, subţire şi înalt, care împrumutase ceva din fosforescenţa grotei, iradiind un fel de aură opalescentă care-i tivea conturul trupului. Ştie că a urcat paisprezece scări în spirală, scări din acelaşi material necunoscut ca şi cel din care era construit debarcaderul. Scara spirala într-un tub lucios ca de metal poleit. La capătul scării a ieşit pe o platformă circulară, avînd pereţii din piatră şi diametrul de cîţiva paşi. în mijlocul platformei un altar din piatră, sau numai o vatră. Aceeaşi luminozitate, ca şi cînd stînca ar fi (devenit poroasă şi o sursă de lumină exterioară ar fi străpuns-o, pătrunzînd în grotă. De jur împrejur, de la înălţimea genunchilor şi pînă la înălţimea capului, grota este pictată. Sînt acolo într-o libertate deplină cerbi şi lei, unii pasc, alţii dorm, este o leoaică înconjurată de pui, este un elefant monstruos, acoperit de o "bl ană lungă, avînd colţii uriaşi întorşi, sînt girafe şi urşi, urşi avînd căpăţîni mari, sînt urşi vînaţi de oameni purtînd ghioage şi suliţe, sînt oameni care aprind focul, care pescuiesc cu harponul, care vînează cu arcul, care despică un W

282"

BLyre. sînt femei eu copii pe genunchi, totul în culori vii r? proaspete ca şi cînd pictorii care realizaseră aceste /j-e^ti uriaşe abia şi-ar fi strîns culorile. Voica Ilinca îl tin^a        c^Pa cfod Voica Ilinca i-a luat mîna,

c£pitanul a simţit prezenţa unui fluid eterizat. Şi poate atunci a fost clipa ACEEA în care el a fost conştient de 0 sumă de lucruri, de fapte, de stări interioare, de mutaţii, coexistînd, înlănţuindu-se, determinîndu-se, născîndu-se unele din altele într-o simultaneitate anulînd din nou succesiunea, simultaneitate conducînd la un altfel de timp, un timp-spaţiu ameţitor, întrunind în el Trecutul, Prezentul şi Viitorul.

Pentru că în clipa cînd Voica Ilinca i-a luat mîna, stabilind legătura cu noul univers înconjurător, s-au întîm- plat şi se întîmplă succesiunile, simultaneităţile şi condiţionările generatoare de noul univers ale Timpului absolut. Adică altarul sau masa rituală sau vatra aceea cioplită rudimentar se deschide de la sine, transformîndu-se în două fotolii adînci, tapisate în piele roşie. Fotoliile sînt spate în spate, cu speteze înalte şi rezemătoare de cap. Ei se aşază în fotolii, stînd spate în spate. în clipa cînd se aşază, comunică. Este o interferenţă de sugestii-gînd, ca şi cînd Voica Ilinca s-ar fi resorbit în el şi el în fiinţa raţională a Voicăi-Ilinca. Sugestiile-gînd se îmbogăţesc pe loc cu cuvinte dintr-o limbă cu aceleaşi rădăcini ca franca ; dar o limbă curioasă, mai curînd un şir de semnale codificate şi decodificate instantaneu., aparţinînd viitorului. Pereţii circulari ai grotei mici, căreia sugestia- gînd ii spune „Cupola temporală A x B" devin translucizi. ca şi cînd foi subţiri de sticlă verzuie de Murano s-ar fi lipit unele de altele sub efectul unei temperaturi şi presiuni uriaşe, înlăturînd iluzia unidimensională şi creînd realitatea unui univers pluridimensional. Acest univers pluridimensional este populat de Calea Lactee văzută dintr-o perspectivă cosmică, ca şi cînd un observator plasat într-un vefhicol spaţial ar gravita pe o orbită galactică. Spaţiul sonor, pînă atunci gol de orice sunet, Sugestiile-gînd schimbîndu-se într-o tăcere desăvîrşită care la început i-a dat senzaţia de gol absolut, se populează de o muzică aleatorie, ca şi cînd atît vehicolul spaţial, ^t şi miriadele de stele în mişcarea lor prin spaţiu ar

283"

produce ace» muzică celestă, de o armonie perfectă. Apar semne pe care nu le decriptează cu toate că împreur^ cu Dragoş Voinea Bîrlădeanu a studiat amănunţit Lib^ paleographiae a lui Tritheme, apărută la Oppenheim î^ 1518 : De furtivis litterarum a lui I. B. Porta, apărută la Napoli în 1560, Cryptomeniticis et cryptographiae libri a celebrului Selenus, pseudonimul „astronomic" al duc^î lui de Brunschwig şi Trăite de chiffres publicată acum zece ani. Ceea ce nu decriptează, adică gama de semne şi semnale policolore care străbat spaţiul cosmic mulţi* dimensional ţîşnind din abis ca să-i explodeze pe retină se organizează la primul lui gînd exprimat în cuvintele valahe într-o serie de imagini din ce în ce mai limpezi,' Adică pe fondul galaxiei pe care acum o investighează din perspectiva lui obişnuită, duneta navei, apare o nebuloasă albăstrie ca un fel de placentă plutind în apa străvezie a mării. Cînd gîndeşte „Dragoş Voinea Bîrlădeanu",; simte cum fluxul eteric care-l legase de Voica Ilinca se rupe. O altă emanaţie, poate un biocurent avînd drept sursă propriul lui eu se dirijează spre marele ecran fluorescent şi, atingînd nebuloasa străvezie, mai corect penetrînd-o cu impulsuri roşietice, o transformă în imagini de o claritate perfectă. Dragoş Voinea Bîrlădeanu stă la masa lui de lucru, globul terestru reprodus după cel al lui Martin Behaim din Nurenberg se roteşte uşor in jurul axei polilor, lada-sofa cassapanco clin lemn de nuc, jilţurile de Voroneţ, macaturile, armele din odaia de lucru sînt atît de fidele, atît de bine materializate sau re- materializate încît se văd zgîrieturile, locul unde lemnul a fost frecat la transport, se văd trandafirii roşii de pe macatul negru, se vede negul de pe obrazul armatorului, el însuşi este acolo în acel tablou care nici pe departe nu este static, aglomerînd o suită de imagini dinamice nu se ştie cum şi de ce selectate de propria lui emanaţie, probabil emanaţia memoriei sau a unor gînduri nedesluşite : Mihai la audienţa solemnă din palatul Top-Kapî cînd i s-a conferit kaftanul, şesberul şi cuca de „hospodar^ Elena spălîndu-se cu mama în zori, din burduful de capră, el dînd nutreţ măgarilor, akingiii — îi aude urlînd —- 0 pată verzuie, un fel de mîzgă ca o lintiţă strică imaginea, după care îl vede pe Barba Gore aruncînd parîma de

284"

e01orcaj celor din hairactarul venit de pe insulă. Tot atunci fotoliul începe să se răsucească uşor. Căpitanul Radu Nanu Păcurar îl vede pe baron sărind în cîrca fostului galerian Caraco Picior-de-lemn şi-l aude foarte limpede şoptindu-i aceluia :

-          îngeraşule, închide-ţi pliscul ! Haide, băiete ! Curai • Arată-i tatălui tău cum te-ai instalat în acest lăcaşal domnului, renegîndu-ţi credinţa !

— Căpitane, îi şopteşte la ureche cavalerul Jean de Mirande... Glasul vine din acest horn. Ziceai că dincolo, scările se înfundă într-o surpătură.

Căpitanul Radu Nanu Păcurar o caută din ochi pe Voica Ilinca. Este lîngă el, albă, buzele îi tremură într-un spasm şi un văl aproape material îi opacizează privirea...