* * *

în dimineaţa zilei de 25 mai caravela Imbît *este acostată în pupa caicului Iskenderun. Abia se uscase roua de pe punţi şi mateloţii întinseseră la zvîntat pe mandare o sumedenie de rufe, vele de rezervă fuseseră întinse peste copastie, acoperind şi mai bine sabordurile. într-un fel inedit şi pitoresc nava este un haos de baloţi, de mărfuri care se scot din magazii cu biga, de cîrcaşi care strigă că n-au venit harabagiii şi că nici ei n-au ce căuta pe acest caic unde toată lumea a înnebunit, dueîndu-s? să privească spînzuraţii de pe blestematul caic Rechinul albastru Acolo se poate vedea chiar Zarfa reis, căruia pescăruşii i-au mîncat ochii. Tot cheul era plin de lume care se înghesuie să vadă spectacolul nemaivăzut. O odă de ieniceri încearcă s& facă ordine. Se aruncă în ei cu banane şi lămîi putrede, cu cepe şi cu pietre. Ienicerii fac zid de scuturi. Undeva spre palatul paşei, răsună corni Şi trîmbiţe. Cei trei cavaleri travestiţi în ţigani, coboară împreună cu un şir de cîrcaşi. Unul din mateloţi le împinge 1h uscat pe cele două femei îmbrăcate ţigăneşte care vor să-i ghicească în palmă. Căpitanul Păcurar el însuşi travestit în cîrcaş, coboară pe cheu cocoşat sub samar, Şi-a dat întîlnire cu jupan Năstase Oalesparte — prin Papamarkos — chiar în faţa caicului Rechinul albastru. Aşa că îşi ia samarul de chingi şi, tîrîndu-şi greu piciorul drept, se trage spre poarta depozitului „Mustafa Filip^. dis", păzit de doi gealaţi înarmaţi pîna-n dinţi. Se lasă cu voluptate cuprins de anonimatul mulţimii aţîţate care-l ocărăşte pe Zarfa reis aşa mort cum este. Miile de picioare stîrnesc un colb auriu, mirosind iute a ud de cămilă.

— El l-a mîntuit pe tîlhar, spune un pescuitor de bureţi — omului îi curge puroi din urechile cu timpanele sparte — numai el. Cine altcineva ?

— Pe Allah ! Am văzut cînd a abordat galiota Selim... Parcă noi sîntem orbi, Mihailos ?

— A abordat-o sub nasul nebunului nostru !

— I-a luat şi fetele.

— Se zice că sînt două principese valahe !

— Sînt zîne.

— Vrăjitoare.

— Din ţap a curs numai sînge negru.

— înainte de-a muri, a vorbit cu glas omenesc.

— Catîrca i-a rupt braţul ienicerului Necmi...

— Allah a vru t-o... Prea ne lua în bice prin bazar.

— Ţi-o jur !

— După ce i-a spînzurat, a ridicat velele şi s-a dus spre Alexandria.

Sînt zeci de glasuri care-i bîzîie îndîrjit în urechi. Din frînturile d'e fraze, din vorbele aruncate peste umăr, ori şoptite, ori strigate, se încheagă o poveste fabuloasă al cărei erou este nava Libertatea. Nu şi-a dat seama că mulţimea care-a urmărit comedia transformării lui în ambasador al «regelui Franciei, zecile de oameni care-l cunosc de ani ca pe căpitanul Casei Bîrlădeanu în Egee, cîrcaşi şi harabagii, neguţători cu toptanul sau derădi- cata, care-au văzut samavolnicia de la bord, dar şi ceea ce a urmat după aceea, salvarea celor două răpite şi abordarea măiastră a galiotei Selim, mulţimea îşi oglindeşte în el propriile ei dorinţi şi propriile ei vise de libertate. Amestecat în această mulţime pestriţă, confundîn- du-se într-un mod straniu cu gîndurile pe care le mărturiseşte, căpitanul Păcurar are revelaţia propriului act de revoltă. Tot ce-a adunat in el de la imagineamplită a mamei sale, luptîndu-se cu akingiii lui Ibrahim TurgaV» ucigindu-i cu tuciul şi cu jungherul pe care mai D0[ şi l-a înfipt în gît ; ori de la imaginea surorii lui runcîndu-se în prăpastie după semnul acela speriat adresat lor, celor trei gemeni, de la ţipătul sfîşietor care-l trezeşte noaptea din somn şi pînă la miile de alte imagini ale abuzului Puterii, se limpezeşte aici, în vălmăşagul de omenire de toată mîna care să vălătuceşte spre locul unde este legat Ia schelă Rechinul albastru. Gîndul lui este gîndul mulţimii. Adevărul lui se uneşte cu adevărul mulţimii. Visele lui de libertate au ieşit din sfera discursu lui fără auditoriu, sau a conspiraţiei ridicole, intrînd în viaţă prin faptă. Adică întrupîndu-se. Adică trecînd de la starea de fantome, la starea de fiinţe vii, capabile să-l determine, capabile să construiască, să lupte, să afirme. Adică să existe. Asta îi dă dintr-o dată o poftă sălbatecă de viaţă. Acum îşi înţelege pînă la fund, prietenul. Pe Mihail, Domnul. Pe Mihail, care ani de zile şi-a urzit gîndurile într-un păienjeniş de fapte vii, ţpsînd în ele rivalităţile din divan, dragostea sultanei valide pentru fratele său Petre Cercel, neputinţele administraţiei imperiale roasă de corupţie, conflictul dintre spahii şi ieniceri, conflictul dintre confreriile secrete şi Putere ; dintre Puterea coruptă şi ascetismul războinic al fanatismului primordial, totul în legătură cu momentul european, cu rivalităţile dintre marile puteri, cu crahul Spaniei care a zguduit Casa de Austria şi iarăşi acest nou tot legat de starea Ţărilor Româneşti şi a Balcanilor : adică fapte, o mie de fapte pentru fiecare din ele jucîndu-şi capul. Iscoade, alianţe tainice, adunare de arme prin munţii Balcani, în cei ai Epirului şi ai Albaniei, planuri verificate prin fapte şi fapte care confirmă ştiinţa clipei, îşi dă seama că nu şi-a mai tîrît piciorul drept. Gata. Eşti liber ca pasărea. Moartea lui Zarfa reis era o necesitate.^ Dorinţa mulţimii a plutit în jurul lui Zarfa reis oa un duh al morţi, împlinirxlu-se în moarte. Ghiontit, împins, tras, smucit, iată-l vîslind greu să iasă din fluviul vălurit al uliţei-cheu la umbra palmierului din colţul aatrşpoziţelor „Mustafa Filipidis".

— Ei, cîrcaş afurisit, nu mai vezi pe unde calci, di» voie, spune un glas dogit într-o dulce vlahă levantinizată...' Nu-mi lua vederea că fac moarte de om !... Ah ! Ah ! Ce mai diavol a fost cel care mi i-a atîrnat atît de frumos pe preacuvioşii lui Zarfa reis !

Sub palmier, căţărat pe o cotigă nenorocită încărcată cu tot felul de zdrenţe stă dumnealui, jupanul Năstase Oalesparte, îmbrăcat ca un telal, purtînd pe cap o basma soioasă şi cîrpită.