* * *

La răscrucea drumurilor spre Manisa şi Seidikoy, ceva mai sus de bazar, se văd acoperişurile din olane roşii, noi, aie conacului şi acareturilor lui Mavrogheni, harabagiulj rudă îndepărtată şi cîndva scăpătată a familiei fanariote Mavrogheni. Conacul şi acareturile sînt înconjurate de un zid înalt din piatră, porţile sînt masive, din stejar legat" în şină de fier, totul este nou şi vădeşte o prosperitate făţişă, lucru care îndeobşte este ţinut în taină de nemusul-j manii prosperi ai imperiului. Este o lege de fier, pentru a nu stîrni lăcomia puternicilor care, oricînd, printr-o pilă mincinoasă te pot tîrî în lanţuri, te pot arunca ia galere, ori te pot trimite la strămoşi, robindu-ţi familia ori vînzînd-o. Cei care-şi scot în priveală prosperitatea sînt nemusulmanii care lucrează făţiş sau în taină cu paşalele, cu agia, cu marii dregători, cu vizirii; ori, mai rar, însăşi protejaţii sultanului. Voica Ilinca a băgat de seamă la ce ipocrizie şi transformare de rîs, ori poate de plîns, a dus această duplicitate la cunoştinţele şi puţinii prieteni din Istanbul. Vorba cu tîTc a mamei : „vorbeşte cum ţi-e vorba şi te poartă cum ţi-e portul" nu avea nici o cătare într-o lume care cîştiga bani mulţi cu negoaţele de tot felul ; dar prea arareori avea curajul să trăiască aşa cum avuţia le-ar fi îngăduit-o. Aproape în zdrenţe cînd se duceau la prăvăliile lor ori la zărăfii, la slujbele pe care le storceau cu o închipuire niciodată sleită, cheltuind banii mai ales pe mîncare, obezi cei mai mulţi, netrăind* cu adevărat nici măcar în spatele ilor ferecate de acasă, acolo unde îşi purtau straiele u; V:oe şi aurăria, mereu cu spaima că li se va bate în fiarta noaptea, oamenii aceia deveniseră ei înşişi după Acum îşi croiseră viaţa : adică ascunşi şi duplicitari, niciodată ei, mereu jucînd un rol, mereu văicărindu-se că timpurile sînt grele, că au ajuns la fundul sacului,*că se Sleiesc în munci care nu aduc nimic, că plătesc dări peste dări. că. toţi cei de la agie îi.spoliază. că defterdarii îi sărăcesc, că bacşişurile îi omoară. A fost muzica fiecărei intîlniri de familie. A fost imaginea dublă a aparenţei : tencuieli căzute pe din afară, văruieli vechi spălate de ploi, ici, colo găuri în acoperiş, oameni gîrboviţi de griji, îmbrăcaţi în stofe ieftine şi. dincolo de porţi, marmoră, policandre aurite, mozaicuri de Iznik, văsărie de aur, rochii veneţiene, mesaluri bătute în diamante. O lume care, minţind lumea, se minţea pe ea însăşi pînă într-atît, încît minciuna îi devenise natură primă. Văzînd olanele roşii, noi, auzind nechezatul cailor şi catîrilor, răgetele cămilelor, Voi. Ilinca îşi aduce aminte pe loc de acea întrebare pe care i-a pus-o tatălui ei, astă iarnă, după ce citise pe ascuns Politica lui Aristoteles, dată de principesa Mărgărita : „Cine sînt aceşti oameni cu adevărat ?" La care întrebare tatăl ei şi-a dărăcit barba Cu un zîmbet bun şi viclean, răspunzindu-i : „Nimeni" !... Mavrogheni din Izmir este altceva şi altcineva decît „"nimeni", dacă şi-a pus olane noi, s-a înconjurat de ziduri stînd în vederea tuturor drumeţilor care vin la Izmir de pe uscat Se aude un răpăit de tobă. Volia îi strînge braţul.

— Unchiul cheamă surugiii la ciorba de burtă, spune.

— Nu vrei să-l vezi ?

Volia tace.

— Doar te-a crescut !

— Un porc !... Uite-i hanul ! Precum el ! O cocină

Voica Ilinca vede o clădire joasă, spoită proaspăt, cu aplecător, totul vîrît sub crengile unui platan .uriaş la umbra căruia sînt mese şi bănci alcătuite din pari bătuţi în pămînt şi blăni lungi bătute pe acei pari. Doi băietani stropesc pămîntul din cofăele, totul este curat şi nu seamănă deloc cu o cocină. Louis duce pe braţ o căldăruşă de aramă Jean un fel de cange, semănînd a cîrlig de ursar.

Pierre un lanţ subţire, foarte lung, petrecut cruciş peste * piept, cîrligul puternic fiind agăţat la spate, într-o za. Cei trei poartă dăsagi. Ele două poartă traiste. Straiele şi lucrurile le-au fost date de Barba Gore dintr-un balot din cală, care s-a dovedit a fi un dulap cît o har aba, dulap tixit cu îmbrăcăminte de la cea popească la cea de cerşetor, totul rînduit cu străşnicie în chesoane, fiecare strai ] avînd şi anexele de trebuinţă : mărgele ieftine, bastoane, j arme, pălării, încălţări.

— Mă îndoiesc că totul nu este decît un capriciu al j căpitanului, a spus atunci Jean.

Voica Ilinca a gîndit că tatăl ei nu este străin de acest j dulap tainic. Gîndul a şi neliniştit-o, a şi bucurat-o : ştiind ce va face Libertatea, de ce i-a dat voie să se ambarce ? '

— Nu-mi plac zidurile astea noi, spune.

— Mie nu-mi plac gealaţii, spune Louis.

Sînt trei ţigani şi două ţigănci care şuşotesc lîngă un trunchi de palmier. Se aude ramătul mulţimii de pe cheu. Trec grăbiţi neguţători şi meseriaşi călări pe crupa măgarilor care-şi clempăne urechile stîrnind praful cu copitele mărunte. Trec în chiote hoarde de copii desculţi, nespălaţi. Toată'mahalaua s-a pus în mişcare spre port. Cele mai cumplite zvonuri trec din gură-a gură. Dinlă- untrul curţilor lui Mavrogheni se aude bătaia unui clopot. Porţile se deschid lăsînd să iasă trei harabale trase de cîte trei perechi de catîri. Harabale uriaşe, cu roţi cercuite, cu coviltire din pînză de velă întinsă pe semicercuri din lemn, purtînd la codîrle sacii cu ovăz, în jurul cărora tropăie pe cai mărunţi cîţiva arnăuţi înarmaţi pînă-n dinţi. Harabalele iau şleahul care duce la Manisa. După harabale ies o seamă de grăjdari şi slugi, călcînd în urmele unui bătrîn cu picior din lemn, purtînd infiptă la chimirul j din piele codirişca unui bici cu trei plezne.

— Barba Dani, şopteşte Volia... Se duce la ciorba de burtă... Ghiceşte-i în palmă, după poruncă... Mai ţii minte j parola ?

— Drenova !

— Uff ! Ce deşteaptă eşti ! Eu am uitat-o !

Voica Ilinca îşi cercetează mîinile arse de soare. Re- ' ţeta stupă-seu de oaie-catran este minunată. Mîinile ei j arată minunat. Se simte liberă, veselă, lacomă de fiecare clipă. Le trage cu ochiul cavalerilor, se răsuceşte cu voluptate pe căcîiele goale, îşi desface puţintel bluza ruptă hoţeşte pe-un umăr şi taie medeanul plin de praf, trăsnind în cap cu traista copiii care dau buzna peste ea.

— Parbleu ! Nu mi-aş fi închipuit niciodată că gascona poate fi vorbită de nişte amărîţi de ţigani anato- lieni, spune baronul.

— Urmează-ne cu Volia... Noi doi o gardăm pe.made- moiselle.

— Preferam s-o gardez eu, mormăie de Vic-Fezensac.

— Tocmai de aceea L,