DIN NOU ÎN BASARABIA

 

N-am putut rămâne acasă decât o săptămână, deoarece țăranii din Basarabia au trimis delegați, scrisori și telegrame după mine. Ei s-au legat cu atâta nădejde de mișcare aceasta, cu atâta sfințenie, cum nu-și poate cineva imagina.

În două săptămâni de la prima intrare în Cahul, vestea despre legionari s-a dus ca fulgerul prin toată masa creștină a Basarabiei de jos. Din sat în sat, până la marginea Nistrului. Vestea unui început de mântuire din sclavia jidănească a aprins inimile bieților țărani. 

Își legaseră până atunci nădejdea de Partidul țărănesc, crezând că ei, țăranii, când va veni la putere acest partid al lor, vor căpăta dreptate. După 8 ani de chinuri, de lupte, de nădejdi în acest partid, au descoperit ceva îngrozitor pentru sufletul lor: că au fost trădați, înșelați: că în dosul numelui de partid țărănesc se ascund interesele jidănimii. Partidul „La țăranul român cu perciunii de jupân”. Așa în botezase profesorul Cuza.

Te cuprindea jalea să fi văzut această strivire de credință în inimile țărănimii, în momentul în care, după 8 ani, a înțeles că buna ei credință fusese înșelată.

Iată-ne deci din nou la Berești și apoi cu mașina pe malul Prutului, la Rogojeni, unde mă așteptau peste 200 de călăreți sub conducerea lui Ștefan Moraru și a lui Moș Cosa. Adunați de prin toate satele din jur.

– Să mergem până la Nistru, spuse unul. 

– Da! Vom merge, îi răspund.

Acum îmi încolțește pentru prima oară gândul să fac o expediție în stil mare cuprinzând toată Basarabia de sud, de la Tighina până la Cetatea Albă.

Întors la Iași, mă muncește mereu acest gând: cum aș putea face să străbat Basarabia până la Nistru?

O singură problemă e grea: cum aș putea proceda ca să nu ne oprească autoritățile, să nu ne batem cu statul, cu armata?

Atunci mă gândesc să lansez o nouă organizație națională, pentru combaterea comunismului jidănesc, în care să intre și „Legiunea Arhanghelul Mihail” și oricare alte organizații de tineri, peste deosebire de partide. În modul acesta socoteam că ne puteam strecura în Basarabia.

Ce nume să-i dăm acestei organizații? Discut cu legionarii în sala căminului. Unii spun: „Falanga anticomunistă”, alții, alte denumiri. Crânganu spune: „GARDA DE FIER”.

– Acesta să fie!

Acum pregăteam această acțiune anticomunistă, nu antimuncitorească. Pentru că eu, când zic comuniști, înțeleg jidani. 

Pentru a obține autorizația intrării în Basarabia, înlăturând astfel conflictele cu autoritățile, peste câteva zile m-am prezentat în audiență la Dl. Vaida Voevod, pe atunci Ministru de Interne. De la Ionel Brătianu, era al doilea om politic de talie mare pe care-l vedeam. 

M-a reținut trei ore. Am înțeles că era greșit informat și asupra noastră și asupra problemei jidănești, pe care nu o cunoștea în adevărata ei lumină.

Pe noi ne credea niște tineri zvăpăiați, care vrem să rezolvăm problema jidănească prin spargeri de geamuri. I-am explicat atunci cum vedem noi problema jidănească. Cum ea este o problemă de viață și de moarte pentru români. Cum numărul lor e copleșitor și inadmisibil; cum au desființat clasa de mijloc, orașele românești. I-am spus proporția dintre creștini și jidani la Bălți, Chișinău, Cernăuți, Iași; pericolul pe care-l reprezintă în școli, amenințând cu înstrăinarea clasei conducătoare românești și cu falsificarea culturii noastre.

I-am explicat și modul cum vedem noi rezolvarea. A înțeles din primul moment despre ce este vorba. Dar, deși unui om de valoarea sa nu-i trebuie mult ca să înțeleagă esența lucrurilor, totuși, eu cred că el nu va putea niciodată complet, pentru că aș e în firea lucrurilor: ochii de la 1890 nu mai văd la fel u cei de la 1930. Sunt chemări, sunt îndemnuri, sunt porunci mute, pe care numai tineretul le aude și le înțelege pentru că numai lui i se adresează. Fiecare generație cu ei în lume. De aceea, poate, nu avea suficientă încredere în noi.

Am obținut aprobarea marșului în Basarabia, după ce bineînțeles, mi-am luat angajamentul că se va păstra cea mai perfectă ordine.

Peste câteva zile am făcut un manifest către tot tineretul țării.