ÎN BASARABIA

 

La 20 ianuarie, am trimis pe Totu, Crânganu, Eremeiu, însoțiți de o echipă cu camioneta, în jud. Tecuci; iar eu, la 25 ianuarie 1930, eram din nou pe Valea Horincii, în mijlocul călăreților. La 26 seara, după ce am trecut prin Rogojeni, intrăm în Oancea. În ambele sate suntem primiți cu dragoste și cu nădejdi de mulțimea adunată. Suntem găzduiți în Oancea la familia Antachi. A doua zi, luni, târg la Cahul.

Să trecem în Basarabia. Aici jidanii sunt mulți și mai provocatori. Aici, ca și în celelalte târguri basarabene, jidănimea e comunistă, dar nu pentru „iubirea de oameni”, ci numai din ură pentru statul român, pe care numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât la pământ și pus sub călcâiul totalei stăpâniri jidănești. Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de a stăpâni și exploata popoarele creștine în virtutea „poporului ales”, care stă la baza religiei jidănești. 

Seara, am făcut niște cruci albe din pânză, de 20 cm pe care le-am pus pe piepturile călăreților. Mi s-a dat o cruce de lemn pe care o voi purta în mână.

A doua zi, la ora 10 dimineața, în fruntea a 30 de călăreți, trec Prutul, mergând cu crucea în mână în contra puterii păgâne care sugruma Basarabia creștină. După patru kilometri intrăm în oraș. Creștinii ies din case și vin după noi. Nu ne cunosc, dar ne văd cu cruci albe pe piept și cu pene la căciulă. Trecem pe străzi cântând: „Scoală, scoală, măi române”.

Ne oprim în piață. Într-o clipă se adună în jurul nostru peste 7000 de țărani. Nimeni dintre ei nu știe cine suntem și ce voim. Dar toți presimt că venim spre mântuirea lor.

Încep să le vorbesc în aceeași limbă ca pe Valea Hornicii și în Turda. Dar după două minute polițaiul Popov și autoritățile străbat până la mine și mă opresc:

– N-ai voie să ții întrunire în piața publică… 

– Poporul român are voie oriunde în casa lui.

Autoritățile strigau să nu vorbesc; oamenii, să vorbesc.

– Oameni buni – le spun eu – așa este; legile ne opresc să ținem adunări în piață publică. Să mergem la marginea orașului sau într-o curte a cuiva.

Fac semn călăreților și pornim spre marginea orașului. Un cordon de sergenți oprește mulțimea. Peste câteva minute îmi apare în față un detașament de soldați cu baioneta la armă. În frunte un colonel, Colonelul Cornea. Scoate revolverul și mi-l pune în față:

– Stai, că te-mpușc!

Mă opresc.

– Domnule colonel, de ce să mă împuști, căci nu am făcut nici un rău. Am și eu revolver, dar n-am venit să mă bat cu nimeni și mai cu seamă cu armata română. Toate argumentările mele au fost zadarnice. Am stat acolo timp de aproape o oră, suportând toate insultele și batjocurile posibile. Aș fi putut să răspund la fel și să mă lupt. Mi-a trebuit însă o răbdare de fier ca să nu cad într-o situație și mai tristă, aceea de a mă lupta eu, naționalist român, cu armata țării mele, în fața jidanilor comuniști. 

Colonelul a început să tragă cu sabia în noi și în cai, iar soldații să ne împungă cu baionetele. A venit prefectul. am descălecat și am plecat cu el la Prefectură. A fost un om civilizat. A venit și colonelul.

I-am spus:

– Eu am respect pentru gradul Dvs., de aceea nu v-am răspuns. Dar nu-i nimic. Lunea viitoare ne întâlnim din nou în același loc.

Am plecat. Un sergent mi-a dat calul. Cristian și Chiculiță mă așteptau, fără cai, la poartă. Și-au adus și ei caii, am încălecat și am pornit înapoi pe unde venisem, alungați din urmă de polițiști și întovărășiți de privirile batjocoritoare ale jidanilor. La marginea orașului, am găsit și pe ceilalți călăreți amărâți și deprimați de înfrângerea avută. Mai departe, câțiva țărani s-au furișat din oraș, să ne întrebe cine suntem.

– Mergeți și spuneți oamenilor că lunea viitoare venim din nou. Toată creștinătatea din județ să vină la Cahul.

Suferisem o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fără să mai vorbim unul cu altul. Ajunși la Oancea, am făcut 10 afișe de mână prin care anunțam că luni, 10 februarie, vom veni din nou la Cahul. Acestea le-am trimis prin călăreți în mai multe puncte ale județului. Ne-am întors la Gănești, acasă la Cristian, unde am ajuns pa la 12 noaptea, după un drum greu, prin întuneric de nu vedeam la doi pași înainte, bătuți în față de lapoviță, iar în spate de amintirea înfrângerii. Am dormit la Cristian. A doua zi dimineața, am plecat la Berești. Acolo am scris un ordin către legionarii din Valea Horincii, Galați, Iași, București, Focșani și Turda, prin care le spuneam că am fot înfrânți la Cahul și că este, pentru noi toți, o problemă de onoare de a ne reîntoarce acolo și de a învinge. Că sunt chemați în număr cât mai mare. Locul de adunare, la Oancea, nude trebuie să fie prezenți cel târziu duminică seara, 2 februarie. În același timp, am anunțat și echipa Totu, Crânganu, Eremeiu, care se afla în județul Tecuci. Am scris de asemenea o scrisoare tatălui meu pe care-l rugam să vină să ne ajute. Legionarii mi-au strâns bani și am plecat la București. Acolo m-am prezentat d-lui Ioanițescu, subsecretar de stat la Interne. 

I-am povestit cele întâmplate la Cahul și i-am cerut permisiunea de a ține o nouă întrunire – cerere legală – luându-mi angajamentul desfășurării în cea mai perfectă ordine a acestei întruniri. Cu condiția de a nu fi provocați de autorități. După mai multe lămuriri pe care mi le-a cerut, mi s-a aprobat întrunirea. Nu aveam nevoie de aprobare. Nu cere legea acest lucru. Dar eu am vrut să mă pun la adăpost de orice interpretare tendențioasă. 

Duminică dimineața am fost din nou la Oancea. Lefter s-a dus la Cahul, pentru a fixa cu autoritățile locul de adunare.

În oraș era o mare fierbere. Autoritățile primeau vești că țăranii se îndreaptă cu miile din toate părțile județului, pentru a veni la adunare la Cahul.

În cursul zilei, au sosit două camioane din Focșani, cu Hristache Solomon și Blănaru. Au sosit de la Turda: Moga și Nichita; de la Iași: grupul de legionari cu Banea, Ifrim și părintele Isihie: din Galați: Stelescu cu frăția, un delegat al studenților legionari din București și Pralea cu cuiburile din Foltești. apoi pe jos, cu căruțe și călări, bereștenii și legionarii din Valea Horincii.

A sosit și tatăl meu. Seara eram peste 300 de legionari care au fost încartiruiți în Oancea. Și încă mai soseau. 

Fiindu-mi teamă ca nu cumva să ni se desfacă podul de pontoane de peste Prut, făcându-ne astfel imposibilă trecerea, am dispus ca în timpul nopții, un grup de 30 de legionari să ocupe ambele capete ale podului. 

Luni dimineața, la ora 8, am trimis înainte un grup de 50 de legionari sub comanda lui Potolea ca să intre în oraș pentru a face poliția adunării. Între timp s-au făcut intervenții pentru a ne opri întrunirea. Era o imposibilitate. La ora 10 ne-am încolonat și am pornit:

În linia I-a, călăreți în număr de 100, cu drapel, toți cu pene la căciulă. Mulți în cămăși verzi. Fiecare avea pe piept o cruce albă făcută din pânză. Aveam înfățișarea unor cruciați, care mergeau în numele crucii, în contra unor puteri păgâne, să scape pe români. 

În linia a II-a, veneau pedeștrii în coloană de marș, cu drapelul lor, peste 10 la număr.

În linia a III-a, urmau vreo 80 de căruțe, încărcate cu câte 4-5 și 6 oameni, în majoritate locuitori din Oancea, de asemenea cu drapelul lor. 

Totul avea aspect de început de bătălie. 

Când am ajuns la marginea orașului, o mare de capete descoperite ne-au primit fără urale și fără muzici, într-o impresionantă tăcere de biserică.

Am trecut călări prin mijlocul acestei țărănimi. O parte plângea.

Țărănimea aceasta din întreaga Basarabie, nici ea nu a simțit nimic în bine după unire. Căci ieșind de sub stăpânirea rusească, a intrat sub stăpânirea jidanilor. A fost pur și simplu lăsată pradă jidanilor.

De 12 ani este exploatată și suptă de către comuniștii jidani, cum nici cel mai tiranic regim cunoscut în istorie n-a exploatat vreo societate omenească.

Orașele și târgurile sunt adevărate colonii de lipitori înfipte în trupul istovit al țărănimii.

Și culme a nerușinării, tocmai aceste lipitori s-au transformat în luptători împotriva exploatării poporului, în contra terorii care apasă poporul. Aceștia sunt comuniști din Basarabia și din România.

Și mai mult: aceste lipitori pline de sângele supt al românilor întrețin, în presa lor în frunte cu „Adevărul” și „Dimineața” următorul limbaj:

– Noi am trăit și trăim (lipitorile!) în cea mai bună frăție și armonie cu poporul român. 

– Numai niște dușmani ai poporului, dușmani ai țării, niște extremiști de dreapta, vor să strice această armonie. 

Erau pe locul întrunirii peste 20.000 de țărani. Desigur, cea mai mare adunare de oameni pe care o văzuse de la începutul ființei sale acest oraș. Fără manifeste, fără ziare și fără propagandă. Întrunirea s-a ținut într-o mare solemnitate. De o parte, erau așezați în linie călăreții: de altă parte, coloana legionarilor pedeștri.

Țărănimea a ascultat descoperită. Nici un cuvânt, nici un gest n-a tulburat această solemnitate. De astă dată colonelul Cornea n-a mai apărut la întâlnirea dată.

Am spus acestei țărănimi basarabene, pe care o vedeam că așteaptă un cuvânt de mângâiere și pe care n-o adunasem eu aici, în numărul acesta covârșitor, ci marile ei dureri:

– Că noi nu vom lăsa-o uitată în robia jidănească în care zace astăzi. Că ea va deveni liberă, stăpână pe rodul muncii ei, stăpână pe pământul ei, stăpână pe țara ei. Că zorile zilei celei noi a neamului se arată. Că în lupta începută, ea să dea numai credință – credință până la moarte – și va primi, în schimb, dreptate și mărire.

Au vorbit apoi: Lefter, Potolea, Banea, Ifrim, preot Isihie, Victor Moga, Târziu, Hristache Solomon. La urmă a vorbit timp de două ore tatăl meu, desăvârșit ca limbă populară, stil și adâncime.

Apoi am sfătuit țărănimea să se împrăștie prin sate, în cea mai perfectă liniște și ordine, atrăgând atenția că noi am face cel mai mare serviciu jidanilor dacă această impunătoare adunare s-ar sfârși printr-o cât de mică dezordine.

Lumea voia să ne ducă cu ea. Din toate părțile ni se striga:

– Dumnezeu să vă ajute!

Urmăriți de dragostea acestor țărani, am plecat la Oancea, de unde ne-am despărțit. Din acest moment al adunării de la Cahul, tatăl meu a intrat în mișcarea legionară.

Lumea s-a împrăștiat în cea mai perfectă ordine. triumful nostru era mare, mai ales prin liniștea și ordinea în care se desfășurase și se terminase totul. Jidanii din Cahul avea însă nevoie cu orice preț de scandal, de tulburare și dezordine. Pentru ca să ne compromită acțiunea și să poată determina măsuri în contra ei din partea guvernului.

Văzând însă că oamenii se îndreptă liniștiți către case, doi jidani, desigur puși de rabin, au spart geamurile unui magazin, propriu lor magazin. Ar fi ieșit de aici, în presa din Sărindar: „Dimineața” și „Adevărul”: Mari devastări la Cahul, Cât pierde țara în fața străinătății! etc., dacă autoritățile și oamenii noștri ni i-ar fi surprins asupra faptului și n-ar fi fost duși la poliție.

Am dat acest caz de mică importanță în sine, dar de o imensă importanță pentru cei care vor să înțeleagă și să cunoască sistemele de luptă diavolești ale jidanilor. Ei sunt în stare să dea foc unui oraș întreg, pentru ca, aruncând propria lor faptă în spatele adversarului, să compromită o acțiune, care altfel ar duce la rezolvarea completă a problemei jidănești.

Atrag deci atenția legionarilor, să nu se lase provocați, căci noi, numai prin cea mai perfectă ordine vom triumfa. Dezordinea nu înseamnă conflictul nostru cu jidanii, ci însemnează conflictul nostru cu statul. Or, jidanii de aici vor să ne împingă în permanent conflict cu statul. Deoarece statul fiind mai puternic, noi, atrași sau împinși în luptă cu statul, vom fi măcinați; iar ei vor rămâne mai departe ca niște privitori imparțiali.

La Iași, mă aștepta în poartă câinele meu Fragu, pe care-l aveam de la 1924, martor la toate încercările și luptele prin care trecusem de atunci încoace.

Aici mi-am rezolvat chestiunile curente de organizare, corespondența cu cuiburile, pe care mi le prezenta în regulă Banea, șeful corespondenței legionare. Banea începuse a prinde bine felul meu de a vedea, în timp de doi an de corespondență, încât putea rezolva foarte multe chestiuni singur, în această perioadă în care veneam rar la Iași.