Secolul XX şi crizele imaginarului politic.

O dată formulată dilema fundamentală, vom face un salt imaginar în secolul XX, pentru a urmări evoluţia acestei „tensiuni constitutive” a burgheziei modeme din momentul în care durata foarte lungă a Vechiului Regim îşi atinge, în cele din urmă, capătul. Vom porni de la apariţia., în contextul amestecului de depresie şi entuziasm al Europei Centrale de după primul război mondial, a ideii unei „revoluţii conservatoare”.

Sintagma îi este în mod curent atribuită lui Moeller van den Bruck, scriitor şi ideolog considerat în mod unanim ca proto-fascist.16 în fapt, primul care a avansat paradoxul unei revoluţii conservatoare a fost Hugo von Hofmannsthal. Analiza atentă a lui Cari Schorske distinge în „gândirea poetului austriac tensiunile şi anxietăţile care aveau să împingi pe mulţi intelectuali şi artişti înspre mişcările politice totalitare. Totuşi, proiectul lui Hofmannstahl se delimita destul de net de pulsiunile naţionaliste şi şovine ale epocii, mizele sale fiind reprezentate de reabilitarea virtuţilor eroice şi a simţului onoarei, fără de care ordinea socială nu va fi niciodată posibilă.17 în anii ‘30, când câmpul cultural european devine terenul de luptă dintre populismul naţionalist-şovin şi populismul umanist şi internaţionalist, motivul „revoluţiei conservatoare” este calificat în toate mediile de avangardă, fie aceasta politică sau literară, drept instrument al diversiunii de extremă dreaptă. în interpretarea marxistă, mişcarea condusă la putere de Adolf Hitler nu era decât expresia încercărilor disperate ale burgheziei industriale şi financiare de a opri deriva capitalismului, proiectând frustrarea socială şi politică a proletariatului asupra unor duşmani exteriori sau imaginari.

Urmărind însă istoria semantică a „revoluţiei”, am constatat că, etimologic, termenul avea o semnificaţie astronomică şi că toate extrapolările sale politice sugerau o mişcare de reintegrare a omului şi a societăţii într-o ordine naturală şi cosmică. Astfel încât, abstracţie făcând de teoria marxistă a conspiraţiei „capitalismului mondial”, tema „revoluţiei conservatoare” ar putea să indice persistenţa unui imaginar politic al ciclurilor, al revenirii periodice la momente „primordiale” şi „fondatoare”. în prezentul context, această temă nu ne interesează în primul rând prin promotorii ei direcţi şi nici prin formele în care se exprimă (este un fapt că retorica şi simbolismul „revoluţiei conservatoare” au fost, în mare parte, absorbite în „revoluţia naţională” a fascismului), ci prin faptul că reprezintă un simptom foarte semnificativ al existenţei polarizării fundamentalism vs. relativism în imaginarul politic configurat după primul război mondial.

Opţiunea „revoluţiei conservatoare” are valoarea unui punct de perspectivă menit să ne ofere o imagine mai inteligibilă a unei epoci caracterizate de metisajele ideologice, tocmai pentru că se prezintă drept ceea ce este: o aspiraţie fundamentalistă de reinsti-tuire a spaţiului politic în jurul unei ierarhii simbolice considerate drept expresie a ordinii naturale. Spre deosebire de această încercare de reconstrucţie fantasmatică a politicului, celelalte orizonturi ideologice ale epocii prezintă un conglomerat de teme care trimit, simultan, la revoluţia-„întoarcere la origini” şi la revoluţia-„construcţie liberă a viitorului”. Atât colectivismele etniciste, cât şi cele „proletare” tind, pe de o parte, către rituali-zarea, iar pe de altă parte, către raţionalizarea radicală a existenţei, participând atât la imaginarul „democraţiei fundamentale”, cât şi la cel al „ierarhiei sacre”. Mai relevantă, în durata lungă, este configuraţia spaţiului imaginar marxist-leninist, unde tendinţele către recentrarea simbolic-ritualică a societăţii coexistă cu tentaţia unei societăţi complet lipsite de autoritatea simbolică a „centrului” – o tensiune care, în Uniunea Sovietică, avea să fie tranşată definitiv în favoarea centrului o dată cu venirea la putere a lui Iosif Stalin (Lenin mai permisese unele vagi iluzii), dar care, în lumea occidentală, va persista încă multă vreme.

În acest imaginar politic violent şi autoconflictual, clasa mijlocie nu-şi va putea proiecta valorile specifice şi nu-şi va putea construi o identitate. Acest lucru va fi posibil abia după înfrânge-rea Germaniei naziste şi după clarificarea percepţiei occidentale asupra caracterului de „revoluţie ultraconservatoare” al comunismului sovietic. în acest nou context, dovada cea mai semnificativă a maturizării identităţii burgheze în spaţiul Europei Occidentale este reapariţia tensiunii „specifice” dintre fundamentalism şi relativism, definite în spaţiul unui sistem de valori democratice.

O dată cu dispariţia magnetismului exercitat de viziunile apocaliptice şi milenariste, în lumea occidentală se instaurează o nouă cultură „postrevoluţionară” în care reformismul gradualist însuşi este constant înlocuit de relativism. Considerat în sine, reformismul a avut întotdeauna un sens mai degrabă tactic: nici liberalii sau conservatorii şi nici partidele socialiste sau social-democrate care l-au adoptat în diferite epoci nu renunţaseră la un proiect ideologic bine definit. Dar gradualismul postbelic a dovedit că mijloacele pot avea o influenţă determinantă asupra scopurilor.

Stânga şi dreapta tradiţionale s-au estompat continuu, infuzate de un relativism „dezideologizat”, care îmbină mai vechile ingrediente morale ale prudenţei, expectativei, calculului riscului, toleranţei şi scepticismului, cu veleităţile experimen-taliste şi constructiviste ale radicalismului într-o formă de cultură politică etichetată adeseori drept „liberalism postmodem”. Aceasta presupune realizarea echilibrului, stabilităţii şi prosperităţii prin abandonarea ideologiilor progresului în favoarea stimulării infinitei multiplicări şi combinări a diferenţelor în materie de idealuri şi stiluri de viaţă.

Pe de altă parte, epoca postbelică a văzut manifestându-se, în diferite forme şi aspiraţia către fu ndamentalismul şi maxima-lismul democratic. In conceptul de revoluţie al radicalismului politic al mişcărilor studenţeşti din anii ‘60, imaginarul „originilor” îşi face simţită prezenţa pentru a contrazice „construirea liberă a viitorului”. De aici paradoxului revoluţionarul radical care este, în fond, un conservator reclamând întoarcerea la promisiunea originară, la democraţia fără rabat a republicii „absolute”. Se naşte astfel un tip de asumare a politicului care presupune voinţa de a exista în prezentul continuu şi solemn al fondării comunităţii, al încheierii pactului politic. Asemenea demersuri echivalează cu încercarea de a redefini libertatea în termeni pozitivi şi „tari”. Fundamentalismul democratic al mişcărilor pentru drepturile civile sau pentru democraţia participativă deschide calea unei revalorificări a înseşi ideilor conservatoare, deoarece mişcarea de revenire către origini şi surse „primare”, (în cazul de faţă, ale democraţiei sau ale spiritului republican) nu mai poate fi acuzată în sine ca „reacţionară”.