PSIHEDELIA

„Omul privat” nu arată la fel din perspectiva culturii înalte şi din aceea a unei culturi cu aspiraţii populare şi democratice. Pentru viziunea elitară, domeniul privat reprezintă în primul rând spaţiul interior al auto-concentrării sublime. Pentru viziunea democratică, acesta reprezintă un spaţiu fie al autoconcentrării de-sublimate (utilitare), fie al relaxării şi expansiunii conştiinţei, al „confortului sufletesc”. Interesul pentru „psihologie” al secolului al XlX-lea, manifestat în general în aşa-numitul roman realist burghez, este intim legat, în opinia mea, de ultima dintre formele de interioritate privată enumerate aici. „Psihologismul” este popular, pentru că reconstruieşte interioritatea puternic ierarhizată a spiritului clasic şi aristocratic pe o orizontală în care toate motivaţiile sunt relativ egal de importante. El reprezintă proiecţia în universul interior a aspiraţiei „publice” spre funda-mentalismul egalitar.

Dacă acceptăm ideea acestei democratizări a sinelui, atunci trebuie să regândim şi interpretarea curentă conform căreia retragerea culturii burgheze în spaţiul privat, caracteristică perioadei de compromis şi moderaţie de după revoluţia de la 1848, este însoţită de completa disipare a potenţialului revoluţionar. Amendamentul este legat de posibilitatea de a concepe transformări de tip radical, revoluţionar şi în sfera privatului. Mai direct spus, este vorba despre ipoteza transgresării potenţialului revoluţionar în dimensiunea interioară, de declanşarea unei revoluţii mentale – nu neapărat a burgheziei, dar inseparabilă de sentimentul burghez al intimităţii private. Reconfigurarea „egalitară” a universului interior presupune un proces îndelungat şi discontinuu de „dezamorsare” a complexelor de culpabilitate şi a imperativelor de autoconţinere şi autocontrol pe care se baza edificiul Vechiului Regim al psihologiei individuale; presupune, de asemenea, căutarea unei alternative la sublimarea clasică, în descoperirea şi eliberarea acelor latenţe energetice ale psihicului care să susţină o stare relativ egală şi continuă de exuberanţă vitală.

În forma lor cea mai vizibilă şi ostentativă, aceste explorări suit legate de consumul narcoticelor. Interesul pentru stările auto-provocate de expansiune a conştiinţei datează din epoca lui Baudelaire şi a „clubului haşişinilor” patronat de Theophlie Gautier. În Anglia victoriană, laudanumul şi morfina au avut adepţi celebri: Coleridge, Dickens, Carlyle, Rossetti, Elizabeth Barrett Browning sau „poetul laureat” Tennyson.1 înainte de a fi primit o descriere clinică şi juridică, drogurile sunt văzute ca instrumentele unei strategii identitare particulare: în mediile decadente şi estetizante, expansiunea onirică a conştiinţei devine principalul releu simbolic dintre ideea de „libertate” şi ideea de „spaţiu privat”.

Ceea ce ne interesează în continuare este modul în care practicile de explorare a subconştientului şi de expansiune a conştiinţei a unor minuscule şi excentrice grupuri intelectuale au devenit, în momentul prăbuşirii Vechiului Regim, o nesperată sursă de legitimitate simbolică pentru burghezia chemată să reinstituie imaginar societatea.