V FEMEIA

        Marile texte clasice în care era vorba despre căsătorie – Economicul lui Xenofon, Republica sau Legile lui Platou, Politica şi Etica nicomahică, precum şi Economicul lui Pseudo-Aristotel – înscriau meditaţia asupra relaţiilor conjugale într-un cadru larg: cetatea, cu legile şi obiceiurile necesare supravieţuirii şi prosperităţii sale, şi gospodăria cu organizarea cc-i permitea păstrarea sau extinderea. N-ar trebui să tragem concluzia din această subordonare a căsătoriei unor interese civice sau familiale că mariajul era considerat în sine ca o legătură fără însemnătate, a cărei unică valoare era de a aduce statului şi familiei descendenţi utili. Am văzut cât de exigente erau preceptele impuse soţilor de către Xenofon, Isocrate, Platon sau Aristotel pentru o bună comportare în cadrul căsătoriei; privilegiul la care avea dreptul soţia, dreptatea ce i se cuvenea, preocuparea de a fi un exemplu pentru ea şi de a o educa: toate acestea sugerează un soi de relaţii ce întreceau cu mult simpla funcţie de reproducere. Căsătoria necesita un stil deosebit de conduită mai ales în măsura în care bărbatul căsătorit era cap de familie, cetăţean onorabil sau un om care pretindea să exercite asupra altora o putere în acelaşi timp politică şi morală; iar în arta de a conduce o căsătorie era necesară stăpânirea de sine, cea care trebuia să dea forma sa deosebită comportamentului bărbatului înţelept, moderat şi drept.

        Etica comportamentului matrimonial apare într-o lumină destul de diferită într-o serie de texte situate între primele două secole înainte de Christos şi secolul al II-lea al erei noastre; de-a lungul acestei perioade s-a putut constata o oarecare schimbare în practica mariajului; avem astfel Peri gamou de Antipatcr, traducerea latină a unui text grecesc considerată multă vreme ca ultima parte a Economicului lui Pscudo-Aristotel, diverse pasaje din Musonius consacrate căsătoriei, Precepte conjugale şi Dialog despre iubire de

        Plutarh, trat'uul despre căsătorie al lui Hierocles, fără a mai socoti indicaţiile (descoperite în operele lui Seneca sau Epictct şi în anumite texte pitagoreice1.

        Se poate spune că mariajul a devenit atunci o chestiune mai insistent şi mă i adesea dezbătută decât în trecut? Trebuie să presupunem că alegerea vieţii matrimoniale şi modul de comportare cuvenit în cadrul ei a trezit în acea epocă mai multă preocupare şi că au fost problematizate cu mai multă atenţie? Fără îndoială că este posibil să dăm un răspuns în termeni cantitativi, în schimb, se pare că autorii au reflectat şi au definit într-un fel relativ nou arta de a te purta în viaţa conjugală, în numeroase texte importante. O primă noutatepare să fie faptul că arta vieţii matrimoniale, continuând să se raporteze la gospodărie, la organizarea sa şi la naşterea copiilor, valorifica din ce în ce mai mult un element anume în mijlocul acestui ansamblu: relaţia personală dintre cei doi soţi, legătura care îi poate uni, purtarea lor unul faţă de altul; această relaţie nu-şi extrage importanţa din celelalte exigenţe ale vieţii de stăpân al casei; dimpotrivă, mai curând pare a fi considerată clementul prim şi fundamental în jurul căruia se organizează toate celelalte, din care derivă şi căruia îi datorează forţa lor. De fapt, arta de a te purta în căsătorie s-ar defini nu atât printr-o tehnică de a conduce, cât mai degrabă printr-o stilistică a legăturii individuale. A doua noutate ar consta în faptul că principiul de cumpătare a conduitei bărbatului căsătorit rezida mai mult în obligaţiile de reciprocitate decât în stăpânirea asupra altora; sau, mai degrabă, în faptul că supremaţia sinelui asupra sinelui se manifesta tot mai mult în practicarea obligaţiilor faţa de alţii şi, mai ales, a unui anumit respect faţă de soţie;

        H. Theslcff, An Introduction to the Pylhagorean, Writings oj theHellenistic period ţi The Pythagorean lexts of the hellenislic period.

        Intensificarea preocupării de sine merge aici mână în mână cu valorizarea partenerei de viaţă; noul mod în care este uneori exprimată chestiunea „fidelităţii” sexuale este mărturia acestei schimbări, în sfârşit, lucrul cel mai important este că arta căsătoriei, sub forma legăturii şi a simetriei, acordă un loc relativ mai important problemelor relaţiilor sexuale dintre soţi; acestea sunt tratate încă discret şi destul de aluziv; şi cu toate acestea, la autori precum

        Plutarh aflăm preocuparea de a defini o anumită manieră de comportare a soţilor în relaţiile de plăcere; interesul pentru procreaţie se îmbină aici cu alte semnificaţii şi alte valori privind iubirea, afecţiunea, buna înţelegere şi simpatia reciprocă.

        Încă o dată, nu pretind că asemenea comportamente sau sentimente erau necunoscute în perioada clasică şi că ele au apărut mai apoi: determinarea schimbărilor de acest ordin ar cerc o documentaţie cu totul diferită şi alt tip de analize. Dar se parc – dacă acordăm credit textelor de care dispunem – că aceste atitudini, aceste moduri de comportare, aceste modalităţi de a acţiona şi de a simţi au devenit atunci teme de problematizare, obiecte ale dezbaterii filosofice şi clemente ale unei arte a comportamentului asupra cărora s-a meditat îndelung'. O anumită stilistică a existenţei în doi se desprinde din preceptele tradiţionale ale artei vieţii matrimoniale: o detectăm la fel de bine într-o artă a legăturii conjugale, într-o doctrină a monopolului sexual şi într-o estetică a plăcerilor împărtăşite.

        ' M. Meslin. L 'Homme romain, des origines au Ier siecle de notre ere, pp.

        L