VI         BĂIEŢII

        Comparată cu formulăriie elevate din perioada clasică, meditaţia asupraiubirii băieţilor şi-a pierdut, în primele secole ale erei noastre, dacă nu din actualitate, cel puţin din intensitate, din seriozitate şi din vivacitate. Acolo unde se manifestă, capătă o înfăţişare uşor rcpctativă: reluând vechile teme – adesea cele ale platonismului – ea participă, dar într-o manieră ştearsă, la reînvierea culturii clasice. Chiar atunci când filosofia încearcă să-i redea figurii lui

        Socratc prestigiul de altădată, iubirea băieţilor, cu problemele pe care le ridică, nu mai constituie un focar activ şi viu de reflecţie: nu aflăm în cele patru discursuri ale lui Maxim din Tyr nici un argument contrar.

        Aceasta nu înseamnă însă că practica ar fi dispărut sau că ar fi devenit obiectul unei deprecieri. Toate textele arată limpede că încă mai era ceva uzual şi considerat ca un lucru natural. Ce pare a se fi modificat nu este înclinaţia pentru tineri şi nici aprecierea celor cu astfel de gusturi, ci modul în care se dezbate chestiunea.

        Este o ocultare nu a lucrului în sine, ci a problemei; o reducere a interesului ce i se poartă; o diminuare a importanţei în dezbaterea filosofică şi morală. Această „de-problematizare” îşi are fără îndoială cauzele sale. Unii cred că este responsabilă influenţa culturii romane; dar nu pentru că romanii ar fi fost mai puţin sensibili decât grecii la acest soi de plăcere. Dificila problemă a băieţilor ca obiecte ale plăcerii se ridica, însă, în cadrul instituţiilor lor, cu maipuţină acuitate decât în cel al unei cetăţi greceşti. Pe de o parte, copiii de familie bună erau bine „protejaţi” de dreptui familial şi de legile publice; capii de familie înţelegeau să-şi facă respectată puterea exercitată asupra fiilor, iar faimoasa lege Scantinia – aşa cum foarte bine a demonstrat Boswell1 – nu interzicea homosexualitatea, ci proteja adolescentul născut liber contra abuzului şi a violenţei. Pe de altă parte, fără îndoială din consecvenţă, iubirea pentru băieţi se practica mai ales cu tinerii sclavi, al căror statut nu ridica probleme: „La Roma, efebul născut liber era înlocuit de sclav”, spune P. Vcyne. Chiar elcnizată, chiar impregnată de filosofic, Roma, ai cărei poeţi lăudau atât de mult adolescenţii, n-a avut ecouri în marea gândire grecească asupra iubirii pentru băieţi.

        În plus, formele căpătate de practica pedagogică şi de modalităţile sale de instituţionalizare făceau mult mai dificilă valorizarea relaţiei cu adolescenţii în termeni de eficacitate educativă. Când

        Quintilianus evoca momentul în care un băiat era încredinţat profesorului de retorică, el insista asupra necesităţii ca părinţii să se informeze despre „moravurile” acestuia: „într-adevăr, copiii sunt aproape formaţi când ajung la aceşti profesori şi, deveniţi adolescenţi, rămân în continuare pe lângă ci; de aceea este necesar să se vegheze cu cea mai mare atenţie ca vârsta lor încă fragedă să afle în puritatea maestrului o protecţie împotriva oricărei ofense, iar surplusul clanurilor lor să fie deturnat de la dcsfrâu de seriozitatea maestrului”; profesorul „să adopte faţă de elevii săi sentimentele unui tată şi să se considere ca reprezentant al celor care i-au încredinţat copiii”3, în general, ooarecare micşorare a importanţei raporturilor personale dcphilia, ca şi valorizarea căsătoriei şi a legăturii afective dintre soţi au contribuit mult pentru ca relaţia de iubire între bărbaţi să înceteze să mai constituie subiectul unei discuţii teoretice şi morale intense.

        Trei texte rămân importante: dialogul lui Plutarh despre iubire, cel de mai târziu, atribuit lui Lucian şi cele patru disertaţii ale lui

        Maxim din Tyr despre amorul socratic. Am putea lăsa la o parte

        1 J. Boswell, Christianily, Social Tolerance and Ilomosexuality, p.

        2 P. Veyne, „L'amour î Rome”, în Histoire, ian. 1981, p. 77.

        Quinlilianus, Inslitulion oratoire, II, 2.

        Acest ultim text: nu din pricina caracterului său retoric şi artificial

        — Iubirile lui Pseudo-Lucian nu sunt cu nimic mai prejos, iar reînvierea vechilor teme în exerciţii academice este o trăsătură a epocii. Textul lui Maxim din Tyr, însă, este csenţialmcnte consacrat – ceea ce-l face tradiţional – diferenţelor şi comparaţiei între două feluri de iubire, în relaţiile masculine: cel frumos şi drept şi cel care nu c aşa1. Autorul face ca această distincţie să se suprapună, conform tradiţiei platonice, peste antagonismul dintre iubirea adevărată şi cea care nu este decât o aparenţă de iubire. Plecând din acest punct, el dezvoltă comparaţia sistematică şi tradiţională a celor două tipuri de iubire. Arc în vedere însuşirile fiecăreia: una presupune virtute, prietenie, pudoare, sinceritate, statornicie; cealaltă, exces, ură, neruşinare, infidelitate. După felurile de a fi care le definesc, una este elcnică şi virilă, cealaltă efeminată şi barbară.

        După conduitele prin care se manifestă, în prima formă de iubire bărbatul se îngrijeşte de cel iubit, îl însoţeşte la gimnaziu, la vânătoare sau la luptă; îl urmează şi în moarte şi nu-i caută prezenţa în întuneric sau în singurătate; iubirea neadevărată, însă, bărbatul fuge de lumină, caută întunericul şi singurătatea, şi evită să fie văzut cu cel iubit2.

        Dialogurile lui Plutarh şi ale lui Pseudo-Lucian despre dragoste sunt construite cu totul diferit. Erotica lor este şi ea binară şi comparativă: şi aici sunt două forme de iubire cu valoare deosebită.

        Dar, în loc ca această comparaţie să se facă în interiorul unui Eros dominat, dacă nu reprezentat în întregime de iubirea masculină, pentru a face să apară aici două forme moralmente inegale, ea pleacă de la două forme de relaţii deosebite de la natură: relaţia cu băieţii şi cea cu femeile (mai precis cea cu soţia legitimă în cadrul căsătoriei); în privinţa acestor două forme distincte se va pune problema valorii, a frumuseţii şi a superiorităţii morale. Apar diverse consecinţe ce modifică foarte mult chestiunea Eroticii: faptul că iubireapentru femei şi, în special, căsătoria fac în mod legitim

        Maxim din Tyr, Dissertations, 24, 1; 25, 1.

        2 Ihid., 25, 2-4.

        Parte din domeniul Eros-ului şi al problematizării sale; că acesta se întemeiază pe opoziţia naturală dintre iubirea pentru propriul sex şi iubirea pentru celălalt; în fine, că valorizarea etică a iubirii nu se va mai putea face prin suprimarea plăcerii fizice.

        Acesta este paradoxul: că reflecţia asupra pcdcrastici din Antichitatea greacă s-a dezvoltat în jurul problemei plăcerii şi tot în jurul aceleiaşi chestiuni ca va începe să regresezc. Căsătoria, ca legătură individuală susceptibilă să integreze relaţiile de plăcere şi să le dea o valoare pozitivă, va constitui focarul cel mai activ pentru definirea unei stilistici a vieţii morale. Dar iubirea pentru băieţi nu va deveni, prin acest fapt, o formă condamnată. Va mai afla multe modalităţi de a se exprima în poezie şi în artă, însă va suferi un fel de „dcz-invcstire” filosofică. Când se va mai discuta despre ea, în loc să se vadă în ca una dintre formele cele mai elevate ale iubirii, i se va reproşa ca un neajuns radical incapacitatea sa de a face loc relaţii lor de plăcere. Dificultatea de a se gândi relaţiile între această formă de iubire şi practicarea plăcerilor fusese multă vreme motivul valorizării sale filosofice; acum ca devine un motiv de a o privi ca pe o înclinaţie, o deprindere, o preferinţă carc-şi pot avea tradiţia lor, dar care n-ar putea defini un stil de viaţă, o estetică a conduitei şi o modalitate a raportării la sine, la ceilalţi şi la adevăr.

        Dialogul lui Plutarh, ca şi cel al lui Pseudo-Lucian atestă, în acelaşi timp, legitimitatea încă recunoscută a iubirii băieţilor şi declinul său din ce în ce mai accentuat, ca temă vie a unei stilistici a existenţei.

        L